Agnosticism

Din nou o să încep cu un avertisment. Dacă sunteţi adepţi înflăcăraţi ai vreunei religii, s-ar putea ca textul următor să vă deranjeze, irite, întristeze, sau să vă deruteze. Puteţi să vă spuneţi părerile sub formă de comentarii, oricare ar fi acelea. Nu am nimic cu creştinii, nu vreau să jignesc pe nimeni, vreau doar să-mi expun punctul de vedere. Enjoy.



Ce ziceţi de titlu? Iar mă bag în chestii prea mari pentru mine. La un moment dat s-ar putea să mă scufund în ele, dar până atunci o să ţip şi o să urlu şi o să vorbesc şi o să mă port ca o nebună. Şi ce?

Ieri ţopăiam eu din blog în blog, şi peste ce dau? Relatarea unei oarecare Messa, care susţinea sus şi tare că ateii sunt persecutaţi. Ciudat, eu nu am observat asta, dar cine stie? Aşa că hai să mai căutam. Şi mai găsim. Şi uite ceva amuzant: un oarecare domn Brânză (teoretic politician, îl mai cheamă şi William Nu-Ştiu-Cum; nu am auzit în viaţa mea de el, dar recunosc umilită că politica e pentru mine cum e chineza pentru diriga) consideră oamenii care nu cred în Dumnezeu periculoşi. Somat să-şi ceară scuze, rectifică: se referea doar la atei. Vaai, ne flatezi, domnule Brânză. Nu ştiam că gândeşti atât de departe. Ştiţi, chiar acum vroiam să ies puţin, am rămas fără cartuş la FN MAG-ul meu, şi nu o să mai am cu ce să mă joc mâine la metrou. Ce îi face pe atei periculoşi? Faptul că nu credem în Dumnezeu, în niciun zeu de fapt, fie el Iisus, Allah, Iehova sau Zeus? Ce e rău în asta? Dacă nu credem în poveşti de adormit copii, potrivit cărora un şarpe (simbol malefic în mitologia nordică şi nu numai) oferă unui cuplu dezbrăcat un măr (ştiţi povestea cu Mărul Discordiei? e din mitologia greacă) care le-a dat minte (interesantă poveste totuşi, de ce să nu recunoaştem), nu înseamnă că noi nu gândim, nu distingem binele de rău, nu avem suflete, sau nu simţim durerea. De fapt, de ce am avea nevoie de divinitate pentru a ne ţine departe de vicii şi păcate? Dacă ne abţinem de la lucruri rele, o facem pentru că ştim că aşa e mai bine, nu pentru că ne e teamă de pedeapsa divină.

Dacă stau să mă gândesc mai bine, credincioşii au făcut mult mai multe atrocităţi şi crime decât ateii. E adevărat, creştinii au fost persecutaţi timp de peste 300 sute de ani, dar cu timpul au câştigat teren, în 391 fiind singura religie oficială din Imperiul Roman. Şi dacă au prins puterea, au făcut pe dracu'n patru ca să o păstreze. La propriu. "Păgâni" măcelăriţi. "Vrăjitoare" arse pe rug (cred în vrăjitorie aşa cum cred în probabilitatea de a muri în următoarele două luni datorită gripei porcine). Evrei persecutaţi. Mă opresc la acuzaţiile aduse creştinismului, din necunoştinţă de cauză în ceea ce priveşte celelalte religii, fie ele monoteiste sau politeiste. Nu am nevoie de religiile voastre. Veţi spune că sunt mică, proastă şi arogantă. Las'să fiu! Mai mult cred în extratereştri (acum serios, e mai arogant să credem că în Universul infinit şi în continuă expansiune în care trăim, suntem singurele fiinţe vii. Nu mă aştept la chestiuţe verzi cu ochi bulbucaţi şi antenuţe, dar trebuie să fie...ceva).

Şi ştiţi ceva? Einstein era ateu. Şi Sigmund Freud era ateu. Şi Karl Marx era ateu. Şi Isaac Asimov era ateu. Şi Napoleon Bonaparte. Şi Friederich Nietzsche. Şi Edison. Şi Oscar Wilde. Şi Mark Twain. Şi Eminescu. Şi John Lennon. Björk. David Gilmour. Roger Waters. Mick Jagger. Woody Allen. Jodie Foster. Jack Nicholson. Katharine Hepburn. Keanu Reeves. Angelina Jolie. Bruce Lee. Toţi sunt atei. Genii, filozofi, scriitori, vedete.

Ei au avut curajul de a nu crede. De ce aş crede într-un Dumnezeu care îmi cerşeşte zilnic rugăciuni? De ce aş crede într-un Dumnezeu care se contrazice singur?(Vă veţi întreba cum vine asta. Păi, simplu. Nu e Biblia cea care spune "Ochi pentru ochi şi dinte pentru dinte", dar apoi spune ca dacă primeşti o palmă, să întorci şi obrazul celălalt?) De ce aş crede într-un Dumnezeu care vrea ca "femeile să tacă în adunări, căci lor nu le este îngăduit să ia cuvîntul în ele, ci să fie supuse, cum zice şi Legea", un Dumnezeu care nu-i permite femeii "să înveţe pe alţii, nici să se ridice mai presus de bărbat, ci să stea în tăcere", un Dumnezeu discriminatoriu, care pune drepturile bărbaţilor mai presus de cele ale femeii? Acesta este Dumnezeul vostru, nu al meu.


Mentiune: nu am nimic cu creştinii, iudeii, musulmanii, ş.a.m.d. Fiecare crede ce vrea, sau în cine vrea. Tot respectul meu pentru puterea voastră de a crede, putere care se pare că nu mă caracterizează.

Despre discriminare

Înainte de a citi această postare, trebuie să vă avertizez că are un conţinut mai violent decât celelalte postări ale mele. Este un strigăt de ajutor pentru cei care au obosit să strige, şi un strigăt spus cu cuvinte mici şi puţine nu va fi auzit. Aşadar îmi cer scuze dacă textul următor vă va deruta, întrista, irita, speria sau dezamăgi. Dar trebuie să fac asta, e o datorie faţă de mine, pentru că lumea mă sperie prin intoleranţa şi răutatea sa, la care nu vreau să iau parte. La sfârşit sunteţi liberi să ţipaţi, să mă înjuraţi, să mă acuzaţi sau să aruncaţi (în continuare) cu pietre. Eu am făcut-o până acum (având grijă să aleg pietricele mici, care să nu facă prea mult rău), dar acum.... citiţi.



De ce despre discriminare? Pentru că e peste tot în jurul nostru, pentru că e reală şi actuală, de la misoginism la rasism şi homofobie. Dar să o luăm cu începutul.

De curând am redescoperit o melodie care îmi plăcea foarte mult acum 2-3 ani, Grace Kelly interpretată de Mika, de care poate aţi mai auzit (Relax, Take It Easy; Blame It On The Girls, Happy Ending, Rain, Erase, Pick Up Off The Floor). Am mai căutat diverse filmuleţe cu melodiile lui, în încercarea de a descoperi melodii pe care nu le ştiam, melodii diferite şi foarte plăcute din punct de vedere auditiv. Însă în timp ce ascultam diverse melodii ale lui pe YouTube, am văzut comentarii gen "gay,gay,gay,gay,gay,gay,gay,this is the most homosexual thing on youtube!!!!!!
go and !?*%$£*&"@# aka fuck yourself you fat gay asshole!!!!" sau
"gay mother fucker".
Am fost şocată. Ok, tipul e bisexual, so what? Cât timp cântă bine de ce trebuie să ne pese ce face în dormitor? Şi, presupunând că nu ar cânta, de ce trebuie să ne pese? Oameni buni, deschideţi ochii! Aşa, deschideţi-i! larg! mai larg! Acum vedeţi? Ne-am schimbat. Am evoluat. Am învăţat să fim toleranţi şi să lăsăm doar inapţii cu un IQ sub 50 să arunce cu roşii şi ouă în participanţii la GayFest.. Poate nu e normal, nu e aşa cum era la început, dar e normal să dăm cu bombe unii în alţii? E normal să aruncăm cu grenade în licee? E normal să furăm? Sau să ucidem? De ce să lipim etichete în fruntea persoanelor cu altă orietare sexuală? Urmează să le considerăm bolnave din punct de vedere psihic, aşa cum se întâmpla acum 40 de ani, pe vremea comunismului.
Dar vă dau alt argument. Ce ştiţi despre Roma antică? O cultură înfloritoare şi puternică, cultură care a dominat atât de mult timp Europa. Arhitectură impresionantă, religie politeistă asemănătoare cu cea greacă, legende superbe, putere culturală şi militară, un model pentru Europa, care a căzut la picioarele vastului Imperiu Roman. Ce conducător din lumea antica nu ar fi vrut să guverneze un imperiu precum cel roman? Şi o asemenea cultură nu se putea baza pe oameni inferiori din punct de vedere psihic. Era nevoie de oameni puternici, inteligenţi şi...toleranţi. De ce spun toleranţi? Pentru că în Roma antică relaţiile sexuale între persoane de acelaşi sex nu erau doar tolerate, ci aveau legitimitate şi erau considerate normale cu atât mai mult cu cât până şi monarhii aveau legături cu barbaţii (împăratul Nero a fost primul moharh căsătorit cu un sclav, iar faptul că Traian era pederast nu era un secret). Vreţi alte exemple? Vă mai dau: în Grecia elenistică, a cărei cultură a influenţat-o pe cea romană şi nu numai, legăturile pederaste (mai cunoscute sunt cele dintre filozofi şi discipolii lor; căutaţi despre Aristotel) erau la ordinea zilei, iar marile culturi ale Asiei secolului X percepeau homosexualitatea ca pe cea mai pură formă a dragostei.
Marile culturi ale lumii, culturi vaste, influente şi înfloritoare, priveau cu îngăduinţă homosexualitatea. Ce drept avem noi, bieţi epigoni, oameni cu o cultură apropiată de limita inferioară, să judecăm?

Menţiune: Nu înţelegeţi greşit mesajul meu. Sunt cât se poate de heterosexuală. Doar că atitudinea oamenilor m-a şocat, aşa că aceasta este forma mea de protest.

Mai vreţi? Mulţi o să spuneţi nu. Dar de ce nu? Totuşi să mai schimbăm putin. Să trecem la un alt subiect care poate fi studiat zilnic, pe stradă, în autobuz şi în magazine. Fiţi serioşi, nu aţi văzut pe nimeni uitându-se urât la persoana de lângă doar pentru că avea un ten de o culoare mai închisă, sau, hai să spunem lucrurilor pe nume, pentru că era de etnie rromă?
Să fim sinceri, am pus etichete. Din nou. Într-adevăr, şi mie mi s-a întâmplat să strâmb din nas când am auzit manelele din telefonul rromului de lângă mine (pledez vinovată: şi eu am discriminat, dar nu datorită gusturilor muzicale, ci datorită atitudinii şi comportamentului adepţilor acestui gen muzical) sau când am auzit discuţii pe un ton ridicat, ironic şi batjocoritor, discuţii total neadecvate purtate de rromi în autobuz, dar trebuie să ne purtam la fel cu toţi? Toţi vom judeca (în sinea noastra, că aşa e frumos) oamenii care se comportă într-un mod umilitor pentru ei, pentru cei din jur şi pentru cei (pe) care îi reprezintă, dar cum să îi judecăm pe cei care se poartă absolut normal, care sunt muncitori, curaţi, sinceri, oameni marginalizaţi de societatea crudă din ziua de azi, societate înfometată, gata să devoreze tot ceea ce e diferit? Oameni buni, aţi vrut să scăpaţi de comunism, dar aţi ramas cu sechele! Aţi cerut libertate dar de când v-au dat cheia lanţurilor voastre staţi cu ea în mâinile voastre obosite, şi nu vedeţi ce să faceţi cu ea! Din nou vă cer să deschideţi ochii, cât de larg puteţi, să alungaţi ceaţa din jurul frunţilor voastre şi să priviţi în jur! Într-adevăr, nu veţi vedea uniformitate, dar nu vreţi asta. Nu asta spuneaţi acum 20 de ani? Şi vă mai cer ceva, un mic exerciţiu pe care atât de mulţi v-au pus să-l faceţi: puneţi-vă în locul lor. Închideţi ochii, imaginaţi-vă că sunteţi un om normal, muncitor, onest, care-şi plăteşte la timp taxele şi rata la maşină; nu vă diferenţiaţi de restul decât prin culoarea pielii, dar asta e un mic detaliu neînsemnat...oare? Atunci de ce se uita lumea aşa? De ce se fereşte? De ce v-a fost al naibii de greu să faceţi rost de un loc de muncă? Copilul nu mai vrea să meargă la şcoală din cauză atitudinii celorlalţi, soţia nu a putut să-şi găseasca un loc de muncă rezonabil, unde să nu fie agresată, iar lumea e atât de...agresivă... Minunat, nu-i aşa? Acum deschideţi ochii, şi îndrăzniţi să aruncaţi cu pietre!

Şi asta nu e tot. De ce să aruncăm cu pietre doar în rromi şi chinezi şi arabi? Doar nu se deosebesc doar prin culoarea pielii. Mai au şi religie, nu? Şi dacă urâm naţionalitatea, urâm şi religia şi adepţii ei. Hai să dăm cu pietre şi în iudei, şi în musulmani, şi în budişti, şi lista poate continua. Dar dacă ne-am luat de religie, de sex de ce să nu ne luăm? Haideţi, oameni buni, să agresăm femeile pe străzi, să urlăm la ele, să ne comportăm ca nişte subspecii, să ţipăm, să înjosim, să ignorăm, să urâm... Ne urâm pe noi înşine. Lărgiţi-vă orizonturile, oameni buni! Cine suntem noi să judecăm? Nu sunt o persoană religioasă, dar pentru cei care sunt, vă aduc aminte că se spune că Dumnezeu ne-a făcut egali, şi egali suntem în faţa Lui, acolo sus, ca şi în faţa legii, în şcoli, birouri, maşini, restaurante, magazine, aici jos. Suntem egali. Fiţi înţelegători. Fiţi toleranţi. Fiţi buni. Fiţi oameni.

Close your eyes

Can you put a price on your dreams?
Can you just take it the way it seems
To be? Is it that hard to close your eyes,
To give some life to Him who dies
To warm The One who freezes there
Without no hope, no fire, no air,
To brighten up the Dark Man's life?
Do as I say, don't open your eyes...

'Cause if you do, you'll leave them all
Alone in darkness and dispair,
You'll let them bleed, you'll let them cry,
You'll let them breathe till there's no air
You'll let them die in a dark corner
The darkest room inside your mind...
In them it's you. You're them inside.
Just close your eyes, don't steal their lifes...

Ninge.

Ploaie de diamant topit pe buze reci; praf de stele agăţat de gene lungi şi tremurătoare; sculptură în gheaţă cu foarfece lungi; pulbere de nori pulverizată peste smog; lacrimi îngheţate ale îngerilor cu mantii albastre; firimituri de hârtie îngheţată; spade de cleştar agăţate de streşini; frişcă rece şi şifonată care înveleşte pământul; făină cernută peste lume; fărâme de porţelan lichefiat pe păr lung şi negru; cioburi minuscule şi inofensive.

Ninge.

Omagiu?

Da, Gya, am promis că scriu despre vară, despre vară să fie.

Să o luăm cu începutul. Şi începutul a fost...vacanţa. A fost despărţirea de şcoala generală (ocazie cu care aduc un...omagiu....dragilor...mei foşti colegi...cărora le...duc dorul), de vechiul mod de viaţă, de o mare parte din vechiul anturaj, am lăsat în urma o parte din mine şi...nu mi-a părut rău.
Şi în vacanţă...am aşteptat. Ce? Am aşteptat rezulatul. Cum ce rezultat? Rezultatul efortului depus într-a VIII-a, când m-am chinuit să învăţ mai mult ca niciodata (până atunci). Şi am reuşit: am intrat în Sava!!! Am sărit în sus când m-a sunat un coleg să-mi spună că a văzut listele şi am intrat. A doua zi m-am dus glonţ la şcoală să văd cu ochii mei, şi am mai sărit o dată în sus :D. Şi apoi du-te, aleargă după acte, înscrie-te, dar nu poţi, nu poţi să faci copie legalizată după certificatul de naştere plastifiat, aşa că fă-ţi alt certificat, plimbă-te prin tot oraşul, pune-l şi pe tatăl tău să se plimbe prin tot oraşul, şi apoi...înscrie-te. Emoţii? O grămadă.
Şi apoi...teama. Cum vor fi profii? Cum vor fi colegii? O să ne înţelegem? Dacă nu ne înţelegem? Dacă o să fie mai rău ca în generală? Se poate? Dacă rămân la fizică? Dacă nu o să fac faţă? Dacă am colegi cu fiţe? Dacă nu o să pot să îmi fac prieteni?
Întrebările au ţinut cam o săptămână. Şi apoi două luni de linişte (numai linişte nu a fost aia, dar...vorba vine). Două luni la ţară, linişte, calm, nepăsare, tâmpenii... De ajuns.
Şi apoi, pe 14 Septembrie (mai era vară atunci?)...Home, Sweet Home. De ce pe 14? Uite-aşa.
Şi apoi şcoală. Şi colegi mişto. Şi prieteni noi. Şi linişte (asta da linişte. oarecum). Şi răsuflări uşurate. Şi zâmbete prietenoase. Şi schimbare de gândire. Şi altă muzică. Şi altă eu.
Şi apoi toamnă.

[This is for Gya]

Să întoarcem timpul!

Am promis că o să scriu în seara asta, dar... nu am inspiraţie. Mă bântuie gândul că mai am o grămadă de scris la fizică până poimâine, şi nu am nici un chef. E o săptămână îngrozitoare :-<>:)

Anii trecuţi era mai uşor. Nu eram atât de preocupată de şcoală...totul venea de la sine. Îmi lipsesc anii trecuţi. Îmi lipsesc şi vacanţele, mai ales cele de vară. Aş vrea să pot retrăi o vacanţă de vară...Nu ultima. Nu, am pierdut prea multe în ultima vacanţă, valori aruncate...unde? Nu ştiu. Şi pentru ce?
Aş vrea să pot retrăi o vacanţă de acum câţiva ani...Mergeam la ţară şi în fiecare după-amiază ne strângeam toţi într-un grup mare şi...ne jucam. Ce? Păăi...cel mai mult ne plăcea "De-a v-aţi ascunselea", mai ales seara, când umbrele şi copiii mici care nu ştiau să se joace nu ne mai dădeau de gol. Îmi plăcea să mă ascund în umbra unui gard mai ferit, dar nu mergea decât seara: nu mă vedea nimeni; sau după primul colţ, şi, cu puţin noroc, nu eram observată decât după ce o luam la fugă.
Ne mai jucam şi "Ţară, ţară, vrem ostaşi". Mă alegeau mereu pe mine, pentru că nu puteam să "rup rândurile", dar nu trecea nimeni de mine. >:) Aşa că mă plimbam dintr-o echipă în alta :D
Când ne plictiseam sau oboseam jucam "Fazan". Şi aici eram bună (bineînţeles că trebuie să mă laud), dar mai şi pierdeam, recunosc. Şi mai erau o grămadă..."Flori, fete şi băieţi", "Adevăr sau provocare" (acum nu prea mai are farmec, toate întrebările degenerează, şi revenim la valori aruncate), "Leapşa", "Raţele şi vânătorii" (ultimul nu îmi plăcea atât de mult, nu am fost niciodată bună la coordonarea ochi-membre; nu eram bună nici de raţă, nici de vânător :D).

Acum dacă spun că mai vreau să mă joc "De-a v-aţi ascunselea" se uită toată lumea ciudat la mine, şi aşa revin la cea mai arzătoare dorinţă a mea, aceea de a manipula timpul. La urma urmei am reuşit să atingem stelele. De ce nu am putea să întoarcem timpul?


[This is for Gya]

Miercuri

"Am 15 minute pentru a-mi pune câteva gânduri pe hârtie. Nici nu ştiu de ce fac asta. Pur şi simplu m-am aşezat pe o bancă, am deschis caietul de desen la jumătate şi am început să scriu. Oricum probabil mâine voi rupe foaia, o voi mototoli şi o voi arunca. Dar acum simt nevoia să scriu. Am senzaţia că dacă îmi pun gândurile pe hârtie cineva le va citi şi le va înţelege. Sau nu le va înţelege, aşa că va mai citi o dată şi va încerca să înţeleagă ce am simţit când am scris asta. Poate că nici nu va reuşi. Nici eu nu reuşesc să înţeleg.

Dacă stau să mă gândesc mai bine, nu simt nimic. O sumedenie de senzaţii, sunete suprapuse...şi atât. Da, aud şoapte ale celor care trec prin parc, aud foşnetul vântului, aud maşini şi claxoane (de care nu pot să scap nici în mijlocul Cişmigiului), aud copii care strigă, iar, mai nou, aud şi lătratul unui câine. Ba nu, s-a oprit.

A trebuit să trec de câteva ori pe lângă câteva frunze pe care aş fi vrut să le iau de jos până să am curajul să fac asta. Ce prostie! Mi-era teamă să nu se uite cineva ciudat la mine. Ciudat. Mi-e teamă de monotonie şi banalitate, şi totuşi nu pot să mă desprind de ele. Unii ies în evidenţă prin felul lor de a vedea lucrurile (câinele acela iar a început să latre; de fapt, acum sunt mai mulţi; abia acum am realizat că m-am aşezat foarte aproape de parculeţul pentru câini. Irina probabil ar râde de mine, sau ar spune ceva ironic, lucru care m-ar enerva îngrozitor), alţii ies în evidenţă prin comportament, prin felul în care arată...Eu sunt monotonă, plictisitoare...invizibilă.

Tocmai mi-am adus aminte ca profa de mate seamană cu o stafidă, şi cred că am un zâmbet prostesc pe faţă, pentru că o batrânică s-a uitat ciudat la mine. Hey granny, I'm not that weird!
Acum ar fi trebuit să fiu la ora de fizică. Nici nu ştiu de ce am plecat. Mama ar fi destul de dezamagită. Am inventat un motiv prostesc (nu am chef de fizică) şi am plecat. Cred că Brigitte s-a supărat puţin din cauza asta. Sper că dacă îi dau frunza pe care am luat-o de pe jos o să îi treacă. Adică... până la urmă nu sunt o trădătoare ipocrită care cine ştie ce a făcut, deci cred că o să îi treacă. Ba da. Sunt o trădătoare ipocrită, dar dacă mă gândesc acum la asta, o să-mi stric toată ziua. Nu are rost.

Mda, ar trebui să plec spre şcoală, şi ăsta e ultimul lucru pe care aş vrea să-l fac. Nu ştiu de ce, dar mă simt ceva mai bine."



Text scris anul trecut, când o plimbare de o oră prin Cişmigiu nu era dureros de friguroasă.