"Ai ucis părţi din mine. M-ai făcut să las în urmă ani întregi, şi asta fără să mă priveşti măcar. Ai dărâmat speranţe, vise, iluzii. Ai rupt bucăţi din mine şi le-ai ars cu nonşalanţă, fără măcar să-ţi dai seama. Aveam nevoie de cărbuni încinşi şi cioburi, de viaţa mea ruginită, de visele mele... Trăiam din visele alea! Erau tot ce aveam, eram fiecare gând pe care îl îndreptasem încolo, eram fiecare moment în care îmi tremuraseră genunchii, eram fiecare silabă pe care o rostisem cu voce tremurândă, eram fiecare privire, fiecare zambet, fiecare iluzie...fiecare iluzie spulberată. Ştiu. Greşesc. Nu am dreptul să fiu supărată. Dar nici tu nu aveai dreptul să distrugi fragmente din sufletul meu. Era sufletul meu. Eram eu. Acum mă schimb pentru tine, pentru că trebuie sa înlocuiesc piesele lipsă, piesele pe care tu le-ai stricat.
Mi-ai dat altele in schimb, ştiu. Te iert, dar n-am ce ierta. Nu voi avea niciodată ce ierta, pentru că tu, singurul care mă va putea strivi, nu o vei face. Nu o vei face, nu? Până la urmă cine eşti? Te cunosc, şi totuşi nu te ştiu. Te cunosc de acolo, de undeva din mine, de departe, dar nu ştiu nimic despre tine. Vor trece aproape 300 de ani până voi şti. Şi până atunci vom fi spus atât de multe...
Nu vreau să aud nimic. Vreau linişte. Vreau să tăcem amândoi, împreună, şi tăcerea noastră să spună mai multe decât am putea spune noi în 300 de ani. Şi vreau să-mi promiţi că nu-mi vei lua lumina niciodată."
