Memories are coming back with every old song

Am dat, din intamplare, de o melodie foarte veche a formatie Erreway [acum dezbinata], melodia Sera de Dios. Mi-am adus aminte cat imi placeau acum cativa ani, cat de revoltata am fost cand au aparut RBD, o copie diforma, oribila si stupida a lor, mi-am amintit cat imi placea serialul ala, cum amanam temele ca sa ma uit in liniste... :-< Miss them.
[Ascultati Sera de Dios, sau Dije Adios, sau Tiempo, sau Amor de Engano... Pe mine m-au dus undeva departe, in timp, cand nu aveam nici o grija... As vrea sa vad inca o data seria. :X]

Eagle

Desenat de mine. Opinii? Sugestii? :D

Trebuie sa impart asta cu voi

Trebuie sa va placa. Eu m-am îndrăgostit de melodia asta. Știu ca e trista, bla-bla-bla, dar... mie tot îmi place :D

I'm not broken.

Am început să realizez că, de fapt, crizele mele de adolescentă depresivă sunt... trecătoare și neimportante. Am tendința de a acorda prea multa atenție lucrurilor mărunte și neimportante.

Cineva mi-a sugerat ca atunci când mă simt...tristă să mă gândesc la copiii din țările subdezvoltate din Africa, la copiii subnutriți al căror abdomen de umflă ca o minge de baschet datorită bolilor. Ca și când asta m-ar face să mă simt mai bine. Pentru că nu mă face. Da, realizez mai bine că sunt un om norocos, că am tot ce-și poate dori un copil de 15 ani, dar...atât. Probabil dacă într-adevăr aș vedea asta aș înțelege mai bine, dar acum nu-mi bat capul cu asta.

Aveam obiceiul de a asculta tot felul de melodii triste, care ma adânceau în depresia mea și în dorința de a mă deconecta. Încă îmi plac melodiile alea, dar...sunt doar niște melodii. Nu mă mai regăsesc în versuri, nu mai sunt decât niște melodii. Atât.

Nu știu de unde a venit schimbarea, nu știu dacă este permanentă sau e doar un moment de euforie pe care îl transform în nepăsare, nu știu dacă mâine o să șterg postarea asta de pe blog. Acum știu doar un lucru: I'm not broken.

Let me dream

Am realizat că sunt în continuă schimbare. Aproape că nu mă mai recunosc. Nu vreau să spun cum eram înainte, nu pentru că ar fi cine știe ce secret, ci pentru că abia îmi mai amintesc. Și totuși nu a trecut mult timp.

Sunt savistă. Sunt aiurită și împiedicată, iar lumea se ciocnește de mine pe stradă [sau poate eu mă ciocnesc de lume - hmm, asta a sunat profund; și nu e.]. Uneori am senzația că sunt invizibilă, și asta nu e ceva neapărat rau. Ba da, e. Nu vreau sa fiu invizibilă. Vreau ca lumea să mă vadă. Și mai vreau să zbor. Să am aripi mari și albe și sclipicioase și să zbor. Să zbor undeva, departe.

Sunt timidă când trebuie să fiu expansivă. Vorbesc mult când ar trebui să tac. Fac lucrurile pe dos... and I don't give a fuck.

Sunt în continuă schimbare, și totuși sunt mereu aceeași. Mereu aeriană, mereu neîndemânatică,
mereu greu de observat, mereu cu un zâmbet pe față când mă simt observată, fie el fals sau sincer [căci toți oamenii sunt falși, numai că unii nu au puterea de a recunoaște asta], mereu...mereu eu. Și mai ales...mereu visătoare. Căci visez. Visez mult. Visez atât de mult, visez tot felul de lucruri mai mult sau mai puțin importante, visez trecutul și viitorul, visez elfi și spiriduși, visez troli și centauri, mă visez pe mine și pe ceilalți, mă visez Stăpână a Timpului și...și iar visez. Nu pot să mă abțin. Lumea reală mă plictisește și mă deprimă. Așa că visez, refugiindu-mă într-o lume ireală, o lume a mea, o lume perfectă... Visez...

Voi la ce visați?

Dezamagiri

Întotdeauna a dezamăgit.

A încercat sa fie pe placul tuturor și nu a reușit.
S-a straduit, s-a implicat in lucruri care nu o interesau, a discutat despre subiecte care i se pareau stupide, a muncit cu orele in incercarea de a reusi, s-a chinuit sa înțeleagă lucruri pe care nu le pricepea, si tot degeaba. A stat pana noaptea tarziu invatand. A ramas in casa cand si-ar fi dorit sa iasa, sa faca orice altceva, dar nu sa invete. A facut eforturi greu de imaginat, si nu a fost de ajuns.
Toata truda ei a fost rasplatita cu reprosuri. O nota sub 8 era o drama, un lucru uitat - o tragedie. Nu primea decat critici stupide. Perfectiunea era scopul. Dar al cui? Ei nu-i pasa prea mult. Prefera sa ramana intre cartile din biblioteca decat sa lucreze la fizica sau chimie. Prefera sa se identifice cu personajele romanelor fantasy decat sa toceasca lectii interminabile la geografie. Dar nu. Nu asta era scopul. Scopul era perfectiunea. Scopul lor era perfectiunea. Scopul lor era sa devina un om universal, cu cunostinte depline in toate disciplinele de studiu. Scopul lor era sa atinga limitele cunoasterii, sa devina o legenda, un nume care sa raman in istorie, o eroina a stiintei. Scopul lor era sa o transforme intr-o enciclopedie ambulanta, intr-un robot atotștiutor, intr-o epava, dar o epava plina de cultura si cunoastere. Acesta era scopul lor.

Acesta este scopul lor: perfectiune. Dar era scopul lor, nu si al meu. Daca tot vor perfectiune, sa o atinga ei. Eu nu pot.

Bucurestiul Ieri si Azi

Azi m-am plimbat. De la Piata Romana am luat-o spre Universitate, si de-acolo spre Piata Unirii. Am avut deci ocazia de a trece pe langa Muzeul Municipiului Bucuresti, pe al carui gard am avut surpriza de a vedea fotografii vechi si noi ale unor zone din Bucuresti. Diferentele sunt uimitoare. Poti recunoaste zona, vezi cateva asemanari, dar cladirile de azi sunt mult mai impunatoare, mai masive, mai... plictisitoare. Si pot sa pun pariu ca atunci era mai putin zgomot.