Planuri pentru noul an

Well, I'm back.
Am fost plecată pentru câteva zile din Bucureşti şi am avut timp şi ocazii să mă gândesc la ce vreau de la noul an. Am încercat să-mi fac o idee referitor la ce vreau de la mine pentru anul viitor, şi la sfârşitul anului următor o să vad ce am reuşit să fac şi ce nu.

Deci....ce vreau eu de la 2010?

1. Să-mi stăpânesc mai bine emoţiile (Acesta e principalul obiectiv -să scap de tremuratul vocii sau si de tacerile prelungite)
2. Să merg mai mult pe jos
3. Să îmi păstrez prietenii
4. Să îmi fac şi mai mulţi prieteni
5. Să nu mai dezamăgesc pe nimeni
6. Să dorm mai puţin
7. Să citesc mai mult
8. Să visez la fel de mult
9. Să râd mai mult
10. Să trec peste momentele dificile cu zâmbetul pe buze
11. Să învăţ să fac clătite
12. Să cred în Moş Crăciun
13. Să fac mai multe fotografii

Cred că 13 sunt de ajuns pentru moment. Dacă îmi mai vine ceva în minte, completez :)

Pencil

Am mazgalit asta fara sa ma gandesc la ceva anume, dati-va cu parerea :D Orice comentariu, parere, impresie, critica etc. conteaza :)


Imi cer scuze pt calitatea inferiora, nu dispun de alte mijloace de a-mi posta mazgalelile pe blog :D

All You Need Is Love

Cast:
Evan Rachel Wood - Lucy
Jim Sturgess - Jude
Joe Anderson - Max Carrigan
Dana Fuchs - Sadie
Martin Luther - JoJo
Director: Julie Taymor

Am revăzut recent un film nu foarte cunoscut: Across the Universe. Pe scurt: este un musical în care sunt introduse multe melodii ale trupei The Beatles, cântate de actori nu foarte cunoscuţi, printre care se numără şi Evan Rachel Wood, Jim Sturgess, Dana Fuchs şi lista poate continua.

Unii spun că este o ofensă la adresa trupei The Beatles şi a fanilor săi, că nu are fir narativ, că actorii au cântat îngrozitor, masacrând nişte melodii geniale şi călcând în picioare nişte capodopere.
Alţii (printre care mă număr şi eu) au apreciat filmul, modul în care scenariul se potriveşte cu melodiile, faptul că toate personajele au nume inspirate din melodiile celor de la the Beatles ( Jude, Lucy, Sadie, Prudence etc.), însăşi ideea filmului, care nu este altceva decât un omagiu adus renumitei formaţii.
Mi s-a părut interesant şi faptul că, deşi au înregistrat înainte melodiile, actorii au cântat, acolo unde a fost posibil, chiar în timpul filmărilor; trebuie să recunoaştem că asta cere o mai mare putere de concentrare şi mult mai multă muncă.

Pe scurt: love story, ceva razboi, multă muzică bună, melodii vechi cu sound nou...merită văzut şi dacă nu sunteţi fan The Beatles. Eu nu eram când l-am văzut prima data. :)

You are great!

Trebuie sa vedeti. Complimentele pot schimba lumea.

De ce renuntam?

În ultima postare am spus că nu poţi lupta singur şi că atunci când nu mai e nimeni lânga tine renunţi. Întrebarea e urmatoarea: de ce renunţăm?
Oare cei din jur sunt cei care ne dau puterea de a lupta? Asta ar însemna că suntem dependenţi de cei din jurul nostru. Dar totuşi există nenumărate cazuri de oameni singuri care au luptat în continuare. Să se fi hrănit cu amintiri sau au fost pur şi simplu oameni independenţi?
Sau poate că, de fapt, nu luptăm [de menţionat că folosesc verbul "a lupta" în sensul de "a trăi"] pentru noi, ci pentru cei din jur, şi când suntem singuri nu mai avem pentru cine lupta. Dar asta ar implica o imensă cantitate de altruism, bunătate şi pasiune...iar oamenii sunt dominaţi de egoism.
Renunţarea face parte din viaţă sau reprezintă însăşi sfârşitul ei? Este renunţarea o opţiune? Putem, în orice moment, să ne oprim din alergat, să spunem că nu mai putem şi să ne aşezăm, cuminţi, pe margine? Şi din nou: de ce renunţăm?

Despre ură

"Problema era: magia se îneacă în ură. Nu, așteaptă, gândul se îneacă în ură. Voința de a mai trăi, aceea de a mai lupta...când toți ți se pun în cale, este mai ușor să renunți, să te lași să luneci...nu, nu este calea cea mai ușoară, este singura care poate fi parcursă...(...)Iată, da, când toți ți se pun în cale, este suficient să existe o singură persoană care să se lupte pentru tine, ca tu să-ți recuperezi forța, capacitatea de a lupta..."
Silvana de Mari

Oscilatii

Astăzi mi-am descoperit capacitatea de a trece rapid de la o stare la alta: de la râs isteric la o accentuată stare de nervozitate [cauzată de un taximetrist cretin care aproape că m-a jefuit, şi pe deasupra nu m-a dus unde trebuia, păcat că am observat prea târziu] şi la depresie acută [nu e plăcut să plonjezi în zăpadă la Universitate. Cei care mă cunoaşteţi, prefăceţi-vă că nu aţi citit asta].

Ca încheiere pentru această scurtă postare care nu cuprinde absolut nimic mai...profund, spun doar că oscilaţiile mele m-au făcut să cred că sunt puţin...anormală. Dar până la urmă cine poate defini normalitatea?

Jucarii

De ce jucarii? pentru ca jucariile nu le uitam. Desi le lasam deoparte, le aruncam sau le dam altora, nu le uitam, le pastram in suflet si ne amintim de ele. Avem nevoie doar de un mic imbold [multumiri lui Tudor Chirila pentru asta].

"Papusa mamei mele, cu par blond si ondulat si ochi albastri, pe care am vrut sa o fac sa semene cu mine: i-am facut breton [unul incredibil de stramb, dar se explica: aveam vreo 6 ani] si i-am colorat ochii cu un marker negru, care bineinteles ce s-a luat la prima interventie a mamei. Cu parul nu a mai avut ce sa faca.
Ii faceam si haine. Ii luam masuri [avea vreo 50 de cm], cautam petice colorate si o puneam pe mama sa le coasa. Trebuia sa ma rog de ea o saptamana ca sa isi faca timp pentru hainutele papusii mele. ;))

Si am mai avut un urs de plus cu care dormeam, dar nu pentru ca mi-era urat sa dorm singura. Nu. Pentru ca am crezut ca lui ii e urat sa doarma singur. Pana la urma s-a descusut si a iesit plusul din el... plus un ochi scos. Pacat. Acum habar nu am pe unde e :-<

A, si iepurasul de plus caruia i-am tuns barba. Mi se parea ca era prea mare [desi era foarte frumos, si era pufos :X]
Imi e dor de jucariile mele."

Narcisism. This is all about me.

Sunt Raluca. Sunt copil. Sunt naivă. Sunt aiurită și fraieră. Sunt slabă și devorez mandarine. Mă droghez cu ciocolată. Sunt influenţabilă şi influenţez. Sunt tampită şi inţeleg doar ce vreau. Sunt inteligentă şi sunt inconştientă. Sunt Ralu. Sunt îndragostită de natură. Sunt fană Jason Mraz şi James Morrison şi îmi plac mult Vama și Coldplay. Sunt veselă. Sunt melancolică. Sunt tăcută. Vorbesc mult şi prost. Spun lucruri cretine şi uimesc prin profunzime. Sunt poetă şi scriitoare. Sunt Lulu. Visez să rămân copil. Mi-ar plăcea să mă joc cu timpul. Sunt narcisistă. Spun că sunt feministă. Sunt de modă veche. Iubesc operele lui Shakespeare. Sunt fluture negru şi portocaliu şi sunt floare roşie şi ţepoasă. Sunt un cactus sau poate un mac. Îmi plac Cireşarii şi cireşele. Sunt ciufulită şi nu-mi pasă. Sunt un şoarece de bibliotecă şi o scârrrboasă si imi plac orele cu Sandoiu. Şi mai sunt și o rea. Sunt rea cu toţi în afară de ceilalţi. Sunt aşa cum vreau sa fiu. Sunt asa cum ar vrea ceilalţi să fiu. Sunt ceea ce vreţi voi să fiu. Sunt aşa pentru că aşa sunt. Şi pentru că nu o să mă schimb. Sunt Raluca.

Memories are coming back with every old song

Am dat, din intamplare, de o melodie foarte veche a formatie Erreway [acum dezbinata], melodia Sera de Dios. Mi-am adus aminte cat imi placeau acum cativa ani, cat de revoltata am fost cand au aparut RBD, o copie diforma, oribila si stupida a lor, mi-am amintit cat imi placea serialul ala, cum amanam temele ca sa ma uit in liniste... :-< Miss them.
[Ascultati Sera de Dios, sau Dije Adios, sau Tiempo, sau Amor de Engano... Pe mine m-au dus undeva departe, in timp, cand nu aveam nici o grija... As vrea sa vad inca o data seria. :X]

Eagle

Desenat de mine. Opinii? Sugestii? :D

Trebuie sa impart asta cu voi

Trebuie sa va placa. Eu m-am îndrăgostit de melodia asta. Știu ca e trista, bla-bla-bla, dar... mie tot îmi place :D

I'm not broken.

Am început să realizez că, de fapt, crizele mele de adolescentă depresivă sunt... trecătoare și neimportante. Am tendința de a acorda prea multa atenție lucrurilor mărunte și neimportante.

Cineva mi-a sugerat ca atunci când mă simt...tristă să mă gândesc la copiii din țările subdezvoltate din Africa, la copiii subnutriți al căror abdomen de umflă ca o minge de baschet datorită bolilor. Ca și când asta m-ar face să mă simt mai bine. Pentru că nu mă face. Da, realizez mai bine că sunt un om norocos, că am tot ce-și poate dori un copil de 15 ani, dar...atât. Probabil dacă într-adevăr aș vedea asta aș înțelege mai bine, dar acum nu-mi bat capul cu asta.

Aveam obiceiul de a asculta tot felul de melodii triste, care ma adânceau în depresia mea și în dorința de a mă deconecta. Încă îmi plac melodiile alea, dar...sunt doar niște melodii. Nu mă mai regăsesc în versuri, nu mai sunt decât niște melodii. Atât.

Nu știu de unde a venit schimbarea, nu știu dacă este permanentă sau e doar un moment de euforie pe care îl transform în nepăsare, nu știu dacă mâine o să șterg postarea asta de pe blog. Acum știu doar un lucru: I'm not broken.

Let me dream

Am realizat că sunt în continuă schimbare. Aproape că nu mă mai recunosc. Nu vreau să spun cum eram înainte, nu pentru că ar fi cine știe ce secret, ci pentru că abia îmi mai amintesc. Și totuși nu a trecut mult timp.

Sunt savistă. Sunt aiurită și împiedicată, iar lumea se ciocnește de mine pe stradă [sau poate eu mă ciocnesc de lume - hmm, asta a sunat profund; și nu e.]. Uneori am senzația că sunt invizibilă, și asta nu e ceva neapărat rau. Ba da, e. Nu vreau sa fiu invizibilă. Vreau ca lumea să mă vadă. Și mai vreau să zbor. Să am aripi mari și albe și sclipicioase și să zbor. Să zbor undeva, departe.

Sunt timidă când trebuie să fiu expansivă. Vorbesc mult când ar trebui să tac. Fac lucrurile pe dos... and I don't give a fuck.

Sunt în continuă schimbare, și totuși sunt mereu aceeași. Mereu aeriană, mereu neîndemânatică,
mereu greu de observat, mereu cu un zâmbet pe față când mă simt observată, fie el fals sau sincer [căci toți oamenii sunt falși, numai că unii nu au puterea de a recunoaște asta], mereu...mereu eu. Și mai ales...mereu visătoare. Căci visez. Visez mult. Visez atât de mult, visez tot felul de lucruri mai mult sau mai puțin importante, visez trecutul și viitorul, visez elfi și spiriduși, visez troli și centauri, mă visez pe mine și pe ceilalți, mă visez Stăpână a Timpului și...și iar visez. Nu pot să mă abțin. Lumea reală mă plictisește și mă deprimă. Așa că visez, refugiindu-mă într-o lume ireală, o lume a mea, o lume perfectă... Visez...

Voi la ce visați?

Dezamagiri

Întotdeauna a dezamăgit.

A încercat sa fie pe placul tuturor și nu a reușit.
S-a straduit, s-a implicat in lucruri care nu o interesau, a discutat despre subiecte care i se pareau stupide, a muncit cu orele in incercarea de a reusi, s-a chinuit sa înțeleagă lucruri pe care nu le pricepea, si tot degeaba. A stat pana noaptea tarziu invatand. A ramas in casa cand si-ar fi dorit sa iasa, sa faca orice altceva, dar nu sa invete. A facut eforturi greu de imaginat, si nu a fost de ajuns.
Toata truda ei a fost rasplatita cu reprosuri. O nota sub 8 era o drama, un lucru uitat - o tragedie. Nu primea decat critici stupide. Perfectiunea era scopul. Dar al cui? Ei nu-i pasa prea mult. Prefera sa ramana intre cartile din biblioteca decat sa lucreze la fizica sau chimie. Prefera sa se identifice cu personajele romanelor fantasy decat sa toceasca lectii interminabile la geografie. Dar nu. Nu asta era scopul. Scopul era perfectiunea. Scopul lor era perfectiunea. Scopul lor era sa devina un om universal, cu cunostinte depline in toate disciplinele de studiu. Scopul lor era sa atinga limitele cunoasterii, sa devina o legenda, un nume care sa raman in istorie, o eroina a stiintei. Scopul lor era sa o transforme intr-o enciclopedie ambulanta, intr-un robot atotștiutor, intr-o epava, dar o epava plina de cultura si cunoastere. Acesta era scopul lor.

Acesta este scopul lor: perfectiune. Dar era scopul lor, nu si al meu. Daca tot vor perfectiune, sa o atinga ei. Eu nu pot.

Bucurestiul Ieri si Azi

Azi m-am plimbat. De la Piata Romana am luat-o spre Universitate, si de-acolo spre Piata Unirii. Am avut deci ocazia de a trece pe langa Muzeul Municipiului Bucuresti, pe al carui gard am avut surpriza de a vedea fotografii vechi si noi ale unor zone din Bucuresti. Diferentele sunt uimitoare. Poti recunoaste zona, vezi cateva asemanari, dar cladirile de azi sunt mult mai impunatoare, mai masive, mai... plictisitoare. Si pot sa pun pariu ca atunci era mai putin zgomot.

Primele cuvinte

Stiati ca primul cuvânt din dicționar este "aalenian"?

Primele cuvinte sunt cele mai importante, iar cum acesta este primul meu blog mai intai o sa ma prezint...
Ma numesc Raluca și ideea de a-mi face un blog mi-a venit azi-noapte, pe la 1:40, cand ciocolata pe care o mâncasem cu câteva ore înainte nu ma lăsa sa dorm.
Poate ceea ce voi posta pe acest blog nu va fi pe placul tuturor. Poate unii vor avea alte pareri si vor dori sa ma contrazică. Pe aceia ii invit sa lase comentarii și sa ma critice, sa ma ajute sa ma perfectionez, astept opinii si sugestii.