Close your eyes

Can you put a price on your dreams?
Can you just take it the way it seems
To be? Is it that hard to close your eyes,
To give some life to Him who dies
To warm The One who freezes there
Without no hope, no fire, no air,
To brighten up the Dark Man's life?
Do as I say, don't open your eyes...

'Cause if you do, you'll leave them all
Alone in darkness and dispair,
You'll let them bleed, you'll let them cry,
You'll let them breathe till there's no air
You'll let them die in a dark corner
The darkest room inside your mind...
In them it's you. You're them inside.
Just close your eyes, don't steal their lifes...

Ninge.

Ploaie de diamant topit pe buze reci; praf de stele agăţat de gene lungi şi tremurătoare; sculptură în gheaţă cu foarfece lungi; pulbere de nori pulverizată peste smog; lacrimi îngheţate ale îngerilor cu mantii albastre; firimituri de hârtie îngheţată; spade de cleştar agăţate de streşini; frişcă rece şi şifonată care înveleşte pământul; făină cernută peste lume; fărâme de porţelan lichefiat pe păr lung şi negru; cioburi minuscule şi inofensive.

Ninge.

Omagiu?

Da, Gya, am promis că scriu despre vară, despre vară să fie.

Să o luăm cu începutul. Şi începutul a fost...vacanţa. A fost despărţirea de şcoala generală (ocazie cu care aduc un...omagiu....dragilor...mei foşti colegi...cărora le...duc dorul), de vechiul mod de viaţă, de o mare parte din vechiul anturaj, am lăsat în urma o parte din mine şi...nu mi-a părut rău.
Şi în vacanţă...am aşteptat. Ce? Am aşteptat rezulatul. Cum ce rezultat? Rezultatul efortului depus într-a VIII-a, când m-am chinuit să învăţ mai mult ca niciodata (până atunci). Şi am reuşit: am intrat în Sava!!! Am sărit în sus când m-a sunat un coleg să-mi spună că a văzut listele şi am intrat. A doua zi m-am dus glonţ la şcoală să văd cu ochii mei, şi am mai sărit o dată în sus :D. Şi apoi du-te, aleargă după acte, înscrie-te, dar nu poţi, nu poţi să faci copie legalizată după certificatul de naştere plastifiat, aşa că fă-ţi alt certificat, plimbă-te prin tot oraşul, pune-l şi pe tatăl tău să se plimbe prin tot oraşul, şi apoi...înscrie-te. Emoţii? O grămadă.
Şi apoi...teama. Cum vor fi profii? Cum vor fi colegii? O să ne înţelegem? Dacă nu ne înţelegem? Dacă o să fie mai rău ca în generală? Se poate? Dacă rămân la fizică? Dacă nu o să fac faţă? Dacă am colegi cu fiţe? Dacă nu o să pot să îmi fac prieteni?
Întrebările au ţinut cam o săptămână. Şi apoi două luni de linişte (numai linişte nu a fost aia, dar...vorba vine). Două luni la ţară, linişte, calm, nepăsare, tâmpenii... De ajuns.
Şi apoi, pe 14 Septembrie (mai era vară atunci?)...Home, Sweet Home. De ce pe 14? Uite-aşa.
Şi apoi şcoală. Şi colegi mişto. Şi prieteni noi. Şi linişte (asta da linişte. oarecum). Şi răsuflări uşurate. Şi zâmbete prietenoase. Şi schimbare de gândire. Şi altă muzică. Şi altă eu.
Şi apoi toamnă.

[This is for Gya]

Să întoarcem timpul!

Am promis că o să scriu în seara asta, dar... nu am inspiraţie. Mă bântuie gândul că mai am o grămadă de scris la fizică până poimâine, şi nu am nici un chef. E o săptămână îngrozitoare :-<>:)

Anii trecuţi era mai uşor. Nu eram atât de preocupată de şcoală...totul venea de la sine. Îmi lipsesc anii trecuţi. Îmi lipsesc şi vacanţele, mai ales cele de vară. Aş vrea să pot retrăi o vacanţă de vară...Nu ultima. Nu, am pierdut prea multe în ultima vacanţă, valori aruncate...unde? Nu ştiu. Şi pentru ce?
Aş vrea să pot retrăi o vacanţă de acum câţiva ani...Mergeam la ţară şi în fiecare după-amiază ne strângeam toţi într-un grup mare şi...ne jucam. Ce? Păăi...cel mai mult ne plăcea "De-a v-aţi ascunselea", mai ales seara, când umbrele şi copiii mici care nu ştiau să se joace nu ne mai dădeau de gol. Îmi plăcea să mă ascund în umbra unui gard mai ferit, dar nu mergea decât seara: nu mă vedea nimeni; sau după primul colţ, şi, cu puţin noroc, nu eram observată decât după ce o luam la fugă.
Ne mai jucam şi "Ţară, ţară, vrem ostaşi". Mă alegeau mereu pe mine, pentru că nu puteam să "rup rândurile", dar nu trecea nimeni de mine. >:) Aşa că mă plimbam dintr-o echipă în alta :D
Când ne plictiseam sau oboseam jucam "Fazan". Şi aici eram bună (bineînţeles că trebuie să mă laud), dar mai şi pierdeam, recunosc. Şi mai erau o grămadă..."Flori, fete şi băieţi", "Adevăr sau provocare" (acum nu prea mai are farmec, toate întrebările degenerează, şi revenim la valori aruncate), "Leapşa", "Raţele şi vânătorii" (ultimul nu îmi plăcea atât de mult, nu am fost niciodată bună la coordonarea ochi-membre; nu eram bună nici de raţă, nici de vânător :D).

Acum dacă spun că mai vreau să mă joc "De-a v-aţi ascunselea" se uită toată lumea ciudat la mine, şi aşa revin la cea mai arzătoare dorinţă a mea, aceea de a manipula timpul. La urma urmei am reuşit să atingem stelele. De ce nu am putea să întoarcem timpul?


[This is for Gya]

Miercuri

"Am 15 minute pentru a-mi pune câteva gânduri pe hârtie. Nici nu ştiu de ce fac asta. Pur şi simplu m-am aşezat pe o bancă, am deschis caietul de desen la jumătate şi am început să scriu. Oricum probabil mâine voi rupe foaia, o voi mototoli şi o voi arunca. Dar acum simt nevoia să scriu. Am senzaţia că dacă îmi pun gândurile pe hârtie cineva le va citi şi le va înţelege. Sau nu le va înţelege, aşa că va mai citi o dată şi va încerca să înţeleagă ce am simţit când am scris asta. Poate că nici nu va reuşi. Nici eu nu reuşesc să înţeleg.

Dacă stau să mă gândesc mai bine, nu simt nimic. O sumedenie de senzaţii, sunete suprapuse...şi atât. Da, aud şoapte ale celor care trec prin parc, aud foşnetul vântului, aud maşini şi claxoane (de care nu pot să scap nici în mijlocul Cişmigiului), aud copii care strigă, iar, mai nou, aud şi lătratul unui câine. Ba nu, s-a oprit.

A trebuit să trec de câteva ori pe lângă câteva frunze pe care aş fi vrut să le iau de jos până să am curajul să fac asta. Ce prostie! Mi-era teamă să nu se uite cineva ciudat la mine. Ciudat. Mi-e teamă de monotonie şi banalitate, şi totuşi nu pot să mă desprind de ele. Unii ies în evidenţă prin felul lor de a vedea lucrurile (câinele acela iar a început să latre; de fapt, acum sunt mai mulţi; abia acum am realizat că m-am aşezat foarte aproape de parculeţul pentru câini. Irina probabil ar râde de mine, sau ar spune ceva ironic, lucru care m-ar enerva îngrozitor), alţii ies în evidenţă prin comportament, prin felul în care arată...Eu sunt monotonă, plictisitoare...invizibilă.

Tocmai mi-am adus aminte ca profa de mate seamană cu o stafidă, şi cred că am un zâmbet prostesc pe faţă, pentru că o batrânică s-a uitat ciudat la mine. Hey granny, I'm not that weird!
Acum ar fi trebuit să fiu la ora de fizică. Nici nu ştiu de ce am plecat. Mama ar fi destul de dezamagită. Am inventat un motiv prostesc (nu am chef de fizică) şi am plecat. Cred că Brigitte s-a supărat puţin din cauza asta. Sper că dacă îi dau frunza pe care am luat-o de pe jos o să îi treacă. Adică... până la urmă nu sunt o trădătoare ipocrită care cine ştie ce a făcut, deci cred că o să îi treacă. Ba da. Sunt o trădătoare ipocrită, dar dacă mă gândesc acum la asta, o să-mi stric toată ziua. Nu are rost.

Mda, ar trebui să plec spre şcoală, şi ăsta e ultimul lucru pe care aş vrea să-l fac. Nu ştiu de ce, dar mă simt ceva mai bine."



Text scris anul trecut, când o plimbare de o oră prin Cişmigiu nu era dureros de friguroasă.