Miercuri

"Am 15 minute pentru a-mi pune câteva gânduri pe hârtie. Nici nu ştiu de ce fac asta. Pur şi simplu m-am aşezat pe o bancă, am deschis caietul de desen la jumătate şi am început să scriu. Oricum probabil mâine voi rupe foaia, o voi mototoli şi o voi arunca. Dar acum simt nevoia să scriu. Am senzaţia că dacă îmi pun gândurile pe hârtie cineva le va citi şi le va înţelege. Sau nu le va înţelege, aşa că va mai citi o dată şi va încerca să înţeleagă ce am simţit când am scris asta. Poate că nici nu va reuşi. Nici eu nu reuşesc să înţeleg.

Dacă stau să mă gândesc mai bine, nu simt nimic. O sumedenie de senzaţii, sunete suprapuse...şi atât. Da, aud şoapte ale celor care trec prin parc, aud foşnetul vântului, aud maşini şi claxoane (de care nu pot să scap nici în mijlocul Cişmigiului), aud copii care strigă, iar, mai nou, aud şi lătratul unui câine. Ba nu, s-a oprit.

A trebuit să trec de câteva ori pe lângă câteva frunze pe care aş fi vrut să le iau de jos până să am curajul să fac asta. Ce prostie! Mi-era teamă să nu se uite cineva ciudat la mine. Ciudat. Mi-e teamă de monotonie şi banalitate, şi totuşi nu pot să mă desprind de ele. Unii ies în evidenţă prin felul lor de a vedea lucrurile (câinele acela iar a început să latre; de fapt, acum sunt mai mulţi; abia acum am realizat că m-am aşezat foarte aproape de parculeţul pentru câini. Irina probabil ar râde de mine, sau ar spune ceva ironic, lucru care m-ar enerva îngrozitor), alţii ies în evidenţă prin comportament, prin felul în care arată...Eu sunt monotonă, plictisitoare...invizibilă.

Tocmai mi-am adus aminte ca profa de mate seamană cu o stafidă, şi cred că am un zâmbet prostesc pe faţă, pentru că o batrânică s-a uitat ciudat la mine. Hey granny, I'm not that weird!
Acum ar fi trebuit să fiu la ora de fizică. Nici nu ştiu de ce am plecat. Mama ar fi destul de dezamagită. Am inventat un motiv prostesc (nu am chef de fizică) şi am plecat. Cred că Brigitte s-a supărat puţin din cauza asta. Sper că dacă îi dau frunza pe care am luat-o de pe jos o să îi treacă. Adică... până la urmă nu sunt o trădătoare ipocrită care cine ştie ce a făcut, deci cred că o să îi treacă. Ba da. Sunt o trădătoare ipocrită, dar dacă mă gândesc acum la asta, o să-mi stric toată ziua. Nu are rost.

Mda, ar trebui să plec spre şcoală, şi ăsta e ultimul lucru pe care aş vrea să-l fac. Nu ştiu de ce, dar mă simt ceva mai bine."



Text scris anul trecut, când o plimbare de o oră prin Cişmigiu nu era dureros de friguroasă.