În ultima postare am spus că nu poţi lupta singur şi că atunci când nu mai e nimeni lânga tine renunţi. Întrebarea e urmatoarea: de ce renunţăm?
Oare cei din jur sunt cei care ne dau puterea de a lupta? Asta ar însemna că suntem dependenţi de cei din jurul nostru. Dar totuşi există nenumărate cazuri de oameni singuri care au luptat în continuare. Să se fi hrănit cu amintiri sau au fost pur şi simplu oameni independenţi?
Sau poate că, de fapt, nu luptăm [de menţionat că folosesc verbul "a lupta" în sensul de "a trăi"] pentru noi, ci pentru cei din jur, şi când suntem singuri nu mai avem pentru cine lupta. Dar asta ar implica o imensă cantitate de altruism, bunătate şi pasiune...iar oamenii sunt dominaţi de egoism.
Renunţarea face parte din viaţă sau reprezintă însăşi sfârşitul ei? Este renunţarea o opţiune? Putem, în orice moment, să ne oprim din alergat, să spunem că nu mai putem şi să ne aşezăm, cuminţi, pe margine? Şi din nou: de ce renunţăm?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu