"De ce mă asemui unei flăcări? Te-am ars? Te-am rănit? Nici dacă aș vrea n-aș putea face asta, vântul îmi șoptește că nu are rost... Nici măcar răzbunătoare nu sunt, aș fi distrus atât de multe...
Spui că ești atât de aproape, dar nu te simt. Că ești aici, sau la mii de mile depărtare...nu știu. Poate am uitat. Dă-mi ceva din tine, ca să-mi aduc aminte. Dă-mi o scânteie, iar eu ți-o voi da pe a mea, și vom face schimb iar, și iar, de fiecare dată când ni se vor întâlni privirile. Sau nu, eu voi închide ochii și-mi voi feri privirea, ca să nu știi că mă sufocă fericirea. E fericire oare? Sau dor? Dor de ducă? Mă ții captivă aici, lângă tine și totuși departe. Mă ții într-o colivie și refuzi cu îndârjire să-mi deschizi ușa... M-aș duce, aș zbura în jurul lumii, apoi, într-o clipă doar, m-aș întoarce la tine. Știi asta, nu? Mi-ai ucis amintirile otrăvite și mi-ai nimicit iluziile, acum ești răspunzător pentru mine. Mi-ai dat lumină, dă-mi și libertate, căci tăcerea, pe care o vroiam bogată și asurzitoare, mă apasă, imi ia puținul aer rămas în îngusta-mi colivie...
De ce taci? Parcă îmi atârni lanțuri de mâini când taci! Hai, fii bun, așa cum ai fost până acum! Deschide-mi ușa, și promit să mă întorc cândva..."
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu