Ştiu ce gândeşti (I)

"Am ucis părţi din tine. Ţi-am ucis amintirile, una câte una. Le-am închis într-o debara întunecoasă şi le-am lăsat să se sufoce acolo. Erau atât de inutile, şi tu erai atât de oarbă... De ce nu vedeai că te ţineau captivă? Te răneau în fiecare clipă, aruncând cu cărbuni încinşi şi cioburi. Doar asta puteau să-ţi dea, şi tu te agăţai de ele cu atâta furie...
Ţi-am ucis speranţele. Pot să le zic aşa? Nici măcar nu erau speranţe, erau vise, iluzii... Te hrăneai cu ele, le respirai, le ascundeai înăuntrul tău şi credeai că îţi iei viaţa din ele. Dar ele îţi luau ţie viaţa, o murdăreau, o mototoleau şi ţi-o dădeau înapoi aşa, ruginită şi cu urme de gheare, iar tu, în întunericul tău, credeai că e aproape perfectă.
Am ucis tot ce te ţinea legată de trecut, şi am pătruns cu forţa în întunericul tău, şi ţi-am dat din lumina mea. Ţi-am dat amintiri noi şi speranţe noi, ca să mă ierţi. Dar nici nu te gândeşti să mă ierţi, pentru că nici nu-ţi dai seama că am ucis părţi din tine. Dar erau părţi putrezite, ruginite, care săpau în tine, în sufletul tău, îţi aspirau viaţa şi lumina, te ucideau încet-încet...Şi pe tine nu vreau să te ucid. Ţie vreau să îţi dau toată viaţa mea.
Fă-ţi curaj să mă priveşti în ochi şi să te întrebi de ce gândesc aşa. Pentru că ştiu că ştii ce gândesc. Pentru că ştiu că şi tu gândeşti la fel."